Traian Grosavescu şi lumea sa
Introducere
Tatăl meu, tenorul Traian Grosavescu, care în perioada 1923-1927 a făcut
la Viena o scurtă dar strălucită carieră artistică, era şi un împătimit colecţionar.
Astfel el poseda un album cu fotografii şi autografe ale multor personalităţi de
atunci, ca de exemplu : Richard Strauss, Felix Weingartner, Pablo Casals, Mattia
Battistini, Arturo Toscanini, Fritz Kreisler, Eugen d’Albert, Lotte Lehman, Max
Reinhardt, Wilhelm Furtwängler, Bruno Walter, Maria Jeritza, Clemens Krauss,
Leo Blech, Hans Heinz Ewers, renumitul explorator Roald Amundsen, marele
poet indian Rabindranath Tagore şi mulţi alţii. Printre ei se află şi fotografia
renumitului tenor vienez Leo Slezak al cărui autograf îl voi folosi drept motto:
„Cîntăreţul e un purtător de torţă. Atîta timp cât torţa lui luminează, lumea îl
urmează. Când ea se stinge, cântăreţul rămâne singur. Fie ca torţa ta să lumineze
mult timp de acum încolo, iubite coleg.Aceasta îţi doreşte din toata inima Leo
Slezak, Viena 20 februarie 1924”.
Lugojul e un oraş frumos, patriarhal, situat în Banatul Timişan la numai
60 de km. depărtare de Timişoara. Acolo, în acest oraş liniştit, în seara zilei de
15 februarie 1927, a sosit pe calea undelor radio o ştire senzaţională, care a
umplut de tristeţe sufletele lugojenilor: „La Viena în locuinţa sa de pe
Lerchenfelderstrasse 62, renumitul tenor Traian Grosavescu a fost împuşcat din
gelozie de către soţia sa…” . Toate idealurile, dorinţele şi speranţele tânărului
român au fost spulberate într-o clipă printr-o împuşcătură de revolver… Mă întorc
cu gândul în trecut… Am avut numai 2 ani când tatăl meu a murit, dar bunica
mea, mama lui, care m-a crescut, îmi povestea zilnic evenimente petrecute cu
mult timp în urmă. Mi le povestea cu atâta însufleţire, încât retrăiam viaţa tatălui
meu alături de ea. Îl simţeam atât de aproape, încât îl visam noaptea, şi mă
trezeam aşteptând să-l întâlnesc, să vorbesc cu el… În sufletul meu de copil a
apărut certitudinea că îl voi întâlni odată şi odată.
Lugoj, la 21 noiembrie 1895. Odată cu primii fulgi de zăpadă, în familia
contabilului de la Comitat, Constantin Grosavescu, s-a petrecut un eveniment
fericit, soţia sa Ernestina a dat naştere primului lor copil, un băiat, Traian. Anii
s-au scurs, şi familia Grosavescu s-a îmbogăţit cu două fete, Miliţa şi Olga. Încă
de copil s-a observat că tatăl meu, pe care bunica mea îl alinta cu numele de
Bubi, avea un auz muzical ieşit din comun şi o voce puternică şi cristalină. Când
el abia împlinise zece ani, sora lui Miliţa, mai mică cu numai doi ani, a murit în
urma unui diagnostic greşit. Atunci, în faţa fetiţei aşezate într-un mic sicriu alb,
Traian a plâns. A fost prima mare durere din viaţa lui. Dar anii treceau unul
după altul, şi tatăl meu a devenit elev al gimnaziului. În această perioadă, alături
de tatăl său Costi, un excelent bariton, Traian a participat activ la viaţa muzicală
a oraşului, cântând în toate corurile din oraş: Magyar Dálarda, corul Vidu, şi în
toate corurile bisericeşti. După ce şi-a luat bacalaureatul, părinţii lui au dorit
să-l trimită la Budapesta pentru a studia dreptul. Ajuns acolo, Traian s-a înscris
şi la conservator. Însă a început războiul, şi el s-a dus voluntar pe front. Patima
lui pentru muzică a învins şi aici. În perioadele de linişte dintre două lupte, el
cânta la telefon colegilor, şi din tranşee italienilor care îl auzeau, îl aplaudau şi
strigau: „Bravo Austriaca”. După terminarea războiului , în toamna anului 1919
Traian s-a înscris la Conservatorul din Cluj, totodată cântând şi în corul Operei
Române. Acasă însă studia sârguincios arii din opere. În felul acesta, când primul
tenor al operei din Cluj, Constantin Pavel s-a îmbolnăvit, tatăl meu a putut imediat
să-l înlocuiască. A fost pe data de 25 decembrie 1920 când Traian în vârstă de
25 de ani a debutat pe scenă în rolul Pinkerton din Mme. Butterfly de Puccini.A
fost un succes imens. Toate ziarele scriau că a apărut un talent ieşit din comun…
Tenorul Pavel i-a dăruit o fotografie cu următoarea dedicaţie: „Soarele care apune
soarelui care răsare”. Tatăl meu a fost imediat angajat. La opera din Cluj a cântat
în Boema, Tosca, Paiaţe, Cavalleria rusticana, Aida, Carmen, Faust etc.
Succesele sale erau din ce în ce mai mari. Împreună cu colega şi buna sa
prietenă, Aca de Barbu, face turnee în toată România. La Bucureşti ca peste tot
a avut mare succes. Aici l-a auzit întâmplător directorul Operei Populare din
Viena, Markowsky, în Tosca, interpretând rolul Cavaradossi. A venit după el în
culise şi i-a oferit un contract cu Opera din Viena, dar Traian nu a vrut să plece
din ţară. Totuşi un conflict cu direcţiunea Operei române din Cluj l-a silit să
părăsească România în martie1923 şi să meargă la Viena unde ia ore de canto
cu tenorul Franz Steiner. A debutat pe scena Operei Populare din Viena pe 10
iulie 1923 în rolul Canio din Paiaţe de Leoncavallo. Întâmplător rolul Tonio a
fost interpretat de un alt român, baritonul Jean Athanasiu.Tatăl meu a devenit
repede favoritul publicului vienez. Aceasta reiese şi din articolul publicat pe 1
septembrie 1923 în „ Illustrierte Wiener Extrablatt” după un spectacol cu Aida:
„Radames a fost cântat de domnul Grosavescu, noua stea din România, care a
răsărit pe cerul Operei Populare. Sperăm să fie o stea fixă şi nu una căzătoare. El
este tenorul care surprinzător de repede a devenit favoritul publicului, un fel de
Slezak de pe Währing . De această dată el a cântat româneşte fără să fi deranjat
pe nimeni aceasta. Câteodată părea chiar că el cântă pe limba germană şi ceilalţi
cântă româneşte…” .Tatăl meu a fost foarte harnic. A studiat mereu noi opere.
Ca de exemplu: André Chénier, Africana, Louisa, Hernani etc. Pe 6 decembrie
1923 a cântat în Tosca cu renumitul bariton Battistini, care în ziua următoare
i-a scris o scrisoare şi i-a dăruit o fotografie. Acolo a scris printre altele: „Aţi fost
un excelent Cavaradossi atât ca şi cântăreţ cât şi ca actor, pe care îl aşteaptă un
viitor artistic strălucit. Pentru mine ar fi o mare bucurie să vă văd şi să vă aud din
nou”. Pe data de 17 decembrie 1923 Traian s-a căsătorit cu vieneza Nelly
Kövesdy, care fusese căsătorită cu maiorul român Dimitrie Călţun cu care avea
un copil, Renée. După ce a divorţat de fostul soţ, s-a căsătorit cu tatăl meu. Din
această căsnicie m-am născut eu pe data de 3 martie 1925. În martie 1924 Traian
a cântat ca invitat al Operei de Stat din Berlin în Aida, Boema şi Tosca. Publicul
berlinez, reţinut şi pretenţios, l-a chemat de 12 ori la rampă… „Der Tag” 7.03.
1924. La Viena era numit al doilea Caruso. El studia noi opere: Regina din
Saba, Lucia di Lammermoore, Manon Lescaut, Bal Mascat, Hughenoţii, Fanciula
del West, Turandot etc.
Pe 19 ianuarie 1925 cânta în premiera operei Amigo Fritz a compozitorului
Pietro Mascagni. Mascagni însuşi dirijează această operă. Încă în timpul
repetiţiilor dirijorul îi dăruieşte o fotografie cu dedicaţia: „ Minunatului artist
Traian Grosavescu, în semn de amintire de la Viena, cu deosebită stimă”. Din
ianuarie 1924 devine membru al Operei de Stat din Viena ,care îl cumpără de la
Opera Populară. El întreprinde turnee în Germania, Norvegia, România , Ungaria,
Cehoslovacia etc.
Crăciunul anului 1925 a fost trist. Tatăl lui Traian a murit, şi el, împreună
cu sora lui Olga , care era studentă la Universitatea din Viena, au venit la Lugoj
la înmormântare. Atunci Traian s-a plâns mamei sale că este nefericit în căsnicie,
şi ar vrea să divorţeze. Dar bunica mea l-a sfătuit să renunţe la această idee,
deoarece are un copil care trebuie să aibă atât mamă cât şi tată. În primăvara
anului 1926 e invitat să cânte din nou la Berlin, unde i se propune un contract şi
astfel, începănd cu luna iulie 1926, el va cânta ca membru permanent o lună la
Berlin şi o lună la Viena. Pentru anul 1927 primeşte invitaţia să cânte la Scala
din Milano şi la Opera Metropolitan din New York, dar nu a fost să fie aşa… De
Crăciun, în anul 1926 Oma şi cu mine am fost pentru ultima dată împreună cu
tata la Viena.
Ziua de 14 februarie 1927, ningea neîntrerupt… În mijlocul bulevardului,
iluminată feeric, clădirea Operei arăta ca un palat de cleştar. O muzică
fermecătoare se putea auzi până în stradă. Înfruntând frigul năpraznic publicul
vienez se înghesuia să-i audă pe renumitul bariton Baklanoff în rolul Rigoletto
şi pe răsfăţatul Grosavescu în rolul Ducelui…ªi nimeni nu bănuia că pentru
Grosavescu „La Donna e Mobile” era cântecul său de lebădă….
Viena, 15 februarie 1927. Peste oraşul înzăpezit se lasă un văl de doliu.
Inimile se înfioară la aflarea ştirii senzaţionale. Vocea lui Grosavescu a amuţit
pentru totdeauna. El a fost împuşcat de soţia sa. Tenorul abia împlinise 31 de
ani. Ziarele scriau : „Steaua noastră a apus”. În ziua în care a fost omorât urma
în cursul serii să călătorească la Berlin. După o ceartă cu mama, ea l-a împuşcat,
pretextând gelozia în prezenţa mătuşii mele Olga. Bunica mea a primit la Lugoj
în cursul nopţii îngrozitoarea telegramă. Totul a fost cumplit, de neconceput…
În ziua în care bunica mea a venit pentru a însoţi corpul neînsufleţit al fiului ei la
Lugoj, cortegiul funerar a oprit în faţa clădirii Operei unde îl aşteptau mulţi,
foarte mulţi prieteni. S-a ţinut un recviem şi Oma a început să plângă amar.
Deodată un om complet străin i-a atins mâna şi i-a spus: „Stimată doamnă, vă
rog să vă opriţi din plâns măcar 5 minute şi uitaţi-vă jur împrejur cât de iubit şi
de stimat a fost fiul dumneavoastră”… Circulaţia era blocată de o mare mulţime
de oameni care înconjura Opera. După aceea prietenii şi admiratorii l-au însoţit
la aceeaşi gară unde în urmă cu numai 4 ani a sosit plin de speranţă..Apoi toţi au
plecat. În vagon au rămas numai nefericita sa mamă şi credinciosul său câine
Rex. A fost înmormântat la Lugoj. Ziarele au scris: „Nici măcar la înmormântarea
unui rege nu ar fi putut veni mai multă lume”. Pe undeva a fost şi el un rege
neîncoronat al cântecului… ªi viaţa şi-a urmat cursul… Lumea l-a uitat. Numai
noi, mai ales bunica mea nu l-a uitat niciodată…
După un proces care a durat opt ani, pe care l-a intentat mama împotriva
mea pentru avere, am obţinut câteva piese de mobilier şi obiecte care aparţinuseră
tatălui meu. Printre ele se afla şi un gramofon cu plăci. Ne-am strâns cu toţii întro
cameră şi bunica a pornit gramofonul. Când a răsunat vocea tatălui meu, câinele
său Rex a sărit în picioare şi a început să-l caute dând din coadă… Noi toţi am
plâns… ªi atunci pentru prima oară mi-am dat seama că l-am pierdut pe tatăl
meu pentru totdeauna, şi nu-l voi mai putea întâlni decât în cântec.
Mira Demeter Grosavescu , 1965