Uncategorized   

Traian Grosavescu şi lumea sa

                                                     Introducere

 Tatăl meu, tenorul Traian Grosavescu, care în perioada 1923-1927 a făcut

la Viena o scurtă dar strălucită carieră artistică, era şi un împătimit colecţionar.

Astfel el poseda un album cu fotografii şi autografe ale multor personalităţi de

atunci, ca de exemplu : Richard Strauss, Felix Weingartner, Pablo Casals, Mattia

Battistini, Arturo Toscanini, Fritz Kreisler, Eugen d’Albert, Lotte Lehman, Max

Reinhardt, Wilhelm Furtwängler, Bruno Walter, Maria Jeritza, Clemens Krauss,

Leo Blech, Hans Heinz Ewers, renumitul explorator Roald Amundsen, marele

poet indian Rabindranath Tagore şi mulţi alţii. Printre ei se află şi fotografia

renumitului tenor vienez Leo Slezak al cărui autograf îl voi folosi drept motto:

„Cîntăreţul e un purtător de torţă. Atîta timp cât torţa lui luminează, lumea îl

urmează. Când ea se stinge, cântăreţul rămâne singur. Fie ca torţa ta să lumineze

mult timp de acum încolo, iubite coleg.Aceasta îţi doreşte din toata inima Leo

Slezak, Viena 20 februarie 1924”.

Lugojul e un oraş frumos, patriarhal, situat în Banatul Timişan la numai

60 de km. depărtare de Timişoara. Acolo, în acest oraş liniştit, în seara zilei de

15 februarie 1927, a sosit pe calea undelor radio o ştire senzaţională, care a

umplut de tristeţe sufletele lugojenilor: „La Viena în locuinţa sa de pe

Lerchenfelderstrasse 62, renumitul tenor Traian Grosavescu a fost împuşcat din

gelozie de către soţia sa…” . Toate idealurile, dorinţele şi speranţele tânărului

român au fost spulberate într-o clipă printr-o împuşcătură de revolver… Mă întorc

cu gândul în trecut… Am avut numai 2 ani când tatăl meu a murit, dar bunica

mea, mama lui, care m-a crescut, îmi povestea zilnic evenimente petrecute cu

mult timp în urmă. Mi le povestea cu atâta însufleţire, încât retrăiam viaţa tatălui

meu alături de ea. Îl simţeam atât de aproape, încât îl visam noaptea, şi mă

trezeam aşteptând să-l întâlnesc, să vorbesc cu el… În sufletul meu de copil a

apărut certitudinea că îl voi întâlni odată şi odată.

Lugoj, la 21 noiembrie 1895. Odată cu primii fulgi de zăpadă, în familia

contabilului de la Comitat, Constantin Grosavescu, s-a petrecut un eveniment

fericit, soţia sa Ernestina a dat naştere primului lor copil, un băiat, Traian. Anii

s-au scurs, şi familia Grosavescu s-a îmbogăţit cu două fete, Miliţa şi Olga. Încă

de copil s-a observat că tatăl meu, pe care bunica mea îl alinta cu numele de

Bubi, avea un auz muzical ieşit din comun şi o voce puternică şi cristalină. Când

el abia împlinise zece ani, sora lui Miliţa, mai mică cu numai doi ani, a murit în

urma unui diagnostic greşit. Atunci, în faţa fetiţei aşezate într-un mic sicriu alb,

Traian a plâns. A fost prima mare durere din viaţa lui. Dar anii treceau unul

după altul, şi tatăl meu a devenit elev al gimnaziului. În această perioadă, alături

de tatăl său Costi, un excelent bariton, Traian a participat activ la viaţa muzicală

a oraşului, cântând în toate corurile din oraş: Magyar Dálarda, corul Vidu, şi în

toate corurile bisericeşti. După ce şi-a luat bacalaureatul, părinţii lui au dorit

să-l trimită la Budapesta pentru a studia dreptul. Ajuns acolo, Traian s-a înscris

şi la conservator. Însă a început războiul, şi el s-a dus voluntar pe front. Patima

lui pentru muzică a învins şi aici. În perioadele de linişte dintre două lupte, el

cânta la telefon colegilor, şi din tranşee italienilor care îl auzeau, îl aplaudau şi

strigau: „Bravo Austriaca”. După terminarea războiului , în toamna anului 1919

Traian s-a înscris la Conservatorul din Cluj, totodată cântând şi în corul Operei

Române. Acasă însă studia sârguincios arii din opere. În felul acesta, când primul

tenor al operei din Cluj, Constantin Pavel s-a îmbolnăvit, tatăl meu a putut imediat

să-l înlocuiască. A fost pe data de 25 decembrie 1920 când Traian în vârstă de

25 de ani a debutat pe scenă în rolul Pinkerton din Mme. Butterfly de Puccini.A

fost un succes imens. Toate ziarele scriau că a apărut un talent ieşit din comun…

Tenorul Pavel i-a dăruit o fotografie cu următoarea dedicaţie: „Soarele care apune

soarelui care răsare”. Tatăl meu a fost imediat angajat. La opera din Cluj a cântat

în Boema, Tosca, Paiaţe, Cavalleria rusticana, Aida, Carmen, Faust etc.

Succesele sale erau din ce în ce mai mari. Împreună cu colega şi buna sa

prietenă, Aca de Barbu, face turnee în toată România. La Bucureşti ca peste tot

a avut mare succes. Aici l-a auzit întâmplător directorul Operei Populare din

Viena, Markowsky, în Tosca, interpretând rolul Cavaradossi. A venit după el în

culise şi i-a oferit un contract cu Opera din Viena, dar Traian nu a vrut să plece

din ţară. Totuşi un conflict cu direcţiunea Operei române din Cluj l-a silit să

părăsească România în martie1923 şi să meargă la Viena unde ia ore de canto

cu tenorul Franz Steiner. A debutat pe scena Operei Populare din Viena pe 10

iulie 1923 în rolul Canio din Paiaţe de Leoncavallo. Întâmplător rolul Tonio a

fost interpretat de un alt român, baritonul Jean Athanasiu.Tatăl meu a devenit

repede favoritul publicului vienez. Aceasta reiese şi din articolul publicat pe 1

septembrie 1923 în „ Illustrierte Wiener Extrablatt” după un spectacol cu Aida:

„Radames a fost cântat de domnul Grosavescu, noua stea din România, care a

răsărit pe cerul Operei Populare. Sperăm să fie o stea fixă şi nu una căzătoare. El

este tenorul care surprinzător de repede a devenit favoritul publicului, un fel de

Slezak de pe Währing . De această dată el a cântat româneşte fără să fi deranjat

pe nimeni aceasta. Câteodată părea chiar că el cântă pe limba germană şi ceilalţi

cântă româneşte…” .Tatăl meu a fost foarte harnic. A studiat mereu noi opere.

Ca de exemplu: André Chénier, Africana, Louisa, Hernani etc. Pe 6 decembrie

1923 a cântat în Tosca cu renumitul bariton Battistini, care în ziua următoare

i-a scris o scrisoare şi i-a dăruit o fotografie. Acolo a scris printre altele: „Aţi fost

un excelent Cavaradossi atât ca şi cântăreţ cât şi ca actor, pe care îl aşteaptă un

viitor artistic strălucit. Pentru mine ar fi o mare bucurie să vă văd şi să vă aud din

nou”. Pe data de 17 decembrie 1923 Traian s-a căsătorit cu vieneza Nelly

Kövesdy, care fusese căsătorită cu maiorul român Dimitrie Călţun cu care avea

un copil, Renée. După ce a divorţat de fostul soţ, s-a căsătorit cu tatăl meu. Din

această căsnicie m-am născut eu pe data de 3 martie 1925. În martie 1924 Traian

a cântat ca invitat al Operei de Stat din Berlin în Aida, Boema şi Tosca. Publicul

berlinez, reţinut şi pretenţios, l-a chemat de 12 ori la rampă… „Der Tag” 7.03.

1924. La Viena era numit al doilea Caruso. El studia noi opere: Regina din

Saba, Lucia di Lammermoore, Manon Lescaut, Bal Mascat, Hughenoţii, Fanciula

del West, Turandot etc.

Pe 19 ianuarie 1925 cânta în premiera operei Amigo Fritz a compozitorului

Pietro Mascagni. Mascagni însuşi dirijează această operă. Încă în timpul

repetiţiilor dirijorul îi dăruieşte o fotografie cu dedicaţia: „ Minunatului artist

Traian Grosavescu, în semn de amintire de la Viena, cu deosebită stimă”. Din

ianuarie 1924 devine membru al Operei de Stat din Viena ,care îl cumpără de la

Opera Populară. El întreprinde turnee în Germania, Norvegia, România , Ungaria,

Cehoslovacia etc.

Crăciunul anului 1925 a fost trist. Tatăl lui Traian a murit, şi el, împreună

cu sora lui Olga , care era studentă la Universitatea din Viena, au venit la Lugoj

la înmormântare. Atunci Traian s-a plâns mamei sale că este nefericit în căsnicie,

şi ar vrea să divorţeze. Dar bunica mea l-a sfătuit să renunţe la această idee,

deoarece are un copil care trebuie să aibă atât mamă cât şi tată. În primăvara

anului 1926 e invitat să cânte din nou la Berlin, unde i se propune un contract şi

astfel, începănd cu luna iulie 1926, el va cânta ca membru permanent o lună la

Berlin şi o lună la Viena. Pentru anul 1927 primeşte invitaţia să cânte la Scala

din Milano şi la Opera Metropolitan din New York, dar nu a fost să fie aşa… De

Crăciun, în anul 1926 Oma şi cu mine am fost pentru ultima dată împreună cu

tata la Viena.

Ziua de 14 februarie 1927, ningea neîntrerupt… În mijlocul bulevardului,

iluminată feeric, clădirea Operei arăta ca un palat de cleştar. O muzică

fermecătoare se putea auzi până în stradă. Înfruntând frigul năpraznic publicul

vienez se înghesuia să-i audă pe renumitul bariton Baklanoff în rolul Rigoletto

şi pe răsfăţatul Grosavescu în rolul Ducelui…ªi nimeni nu bănuia că pentru

Grosavescu „La Donna e Mobile” era cântecul său de lebădă….

Viena, 15 februarie 1927. Peste oraşul înzăpezit se lasă un văl de doliu.

Inimile se înfioară la aflarea ştirii senzaţionale. Vocea lui Grosavescu a amuţit

pentru totdeauna. El a fost împuşcat de soţia sa. Tenorul abia împlinise 31 de

ani. Ziarele scriau : „Steaua noastră a apus”. În ziua în care a fost omorât urma

în cursul serii să călătorească la Berlin. După o ceartă cu mama, ea l-a împuşcat,

pretextând gelozia în prezenţa mătuşii mele Olga. Bunica mea a primit la Lugoj

în cursul nopţii îngrozitoarea telegramă. Totul a fost cumplit, de neconceput…

În ziua în care bunica mea a venit pentru a însoţi corpul neînsufleţit al fiului ei la

Lugoj, cortegiul funerar a oprit în faţa clădirii Operei unde îl aşteptau mulţi,

foarte mulţi prieteni. S-a ţinut un recviem şi Oma a început să plângă amar.

Deodată un om complet străin i-a atins mâna şi i-a spus: „Stimată doamnă, vă

rog să vă opriţi din plâns măcar 5 minute şi uitaţi-vă jur împrejur cât de iubit şi

de stimat a fost fiul dumneavoastră”… Circulaţia era blocată de o mare mulţime

de oameni care înconjura Opera. După aceea prietenii şi admiratorii l-au însoţit

la aceeaşi gară unde în urmă cu numai 4 ani a sosit plin de speranţă..Apoi toţi au

plecat. În vagon au rămas numai nefericita sa mamă şi credinciosul său câine

Rex. A fost înmormântat la Lugoj. Ziarele au scris: „Nici măcar la înmormântarea

unui rege nu ar fi putut veni mai multă lume”. Pe undeva a fost şi el un rege

neîncoronat al cântecului… ªi viaţa şi-a urmat cursul… Lumea l-a uitat. Numai

noi, mai ales bunica mea nu l-a uitat niciodată…

După un proces care a durat opt ani, pe care l-a intentat mama împotriva

mea pentru avere, am obţinut câteva piese de mobilier şi obiecte care aparţinuseră

tatălui meu. Printre ele se afla şi un gramofon cu plăci. Ne-am strâns cu toţii întro

cameră şi bunica a pornit gramofonul. Când a răsunat vocea tatălui meu, câinele

său Rex a sărit în picioare şi a început să-l caute dând din coadă… Noi toţi am

plâns… ªi atunci pentru prima oară mi-am dat seama că l-am pierdut pe tatăl

meu pentru totdeauna, şi nu-l voi mai putea întâlni decât în cântec.

 

Mira Demeter Grosavescu , 1965

Home                          Continuare ………

lugojul

Comments are closed.